Nume de străzi

Istorie și timp între Calea Moșilor, Calea Călărași și strada Mântuleasa

autor Anca Tudorancea

Străzile încep să aibă nume în București după 1831, până atunci fiind numerotate după sectoare (care nu aveau numere, ci culori: albastru, galben, negru, verde, roșu). Cele despre care vorbim se află în zona sectorului negru.

De unde vine numele unei străzi?

Chiar și tăblițele sau numele străzilor pot să arate ce s-a întâmplat aici acum 100 sau chiar 200 de ani. În zonele cele mai noi ale orașului ele nu mai au o istorie veche și sunt alese de funcționari ai primăriei, devin zone cu nume de compozitori, flori, râuri etc.

De exemplu, strada Sebastian Bach din Calea Floreasca e mai mult un semn de admirație și nu înseamnă că acesta a locuit în București. Nu același lucru se întâmplă cu strada Hristo Botev, care ia în 1984 numele unui mare revoluționar bulgar din secolul al XIX-lea, care a trăit în exil la București și ale cărui urme le putem întâlni marcate de diverse plăci memoriale. Oare cine ține minte că înainte, aici, a fost strada Domniței?

Chiar și termenul de cale, ne dă un indiciu despre cât de veche este acea arteră. Calea Moșilor amintește de vechiul drum/vechea cale spre „Podul Târgului de Afară”, însemnând că la capătul Căii Moșilor era atunci „afară” din București. Dar „Moșii”? „Târgul Moșilor” era o zonă de târg săptămânal, iar cel mai important și mare era legat de sărbătoarea de Rusalii, de „Moșii de vară”, un obicei de pomenire a rudelor care au murit.

Călărași, călăreți

Calea Călărașilor, alături de Calea Victoriei, Calea Griviței şi Calea Rahovei, amintește de independența României cucerită în luptă în Războiul din 1877–1878, iar călărașii erau o parte importantă a armatei de atunci: Cavaleria. Poți să vezi azi uniforma lor la Muzeul Militar. Chiar și numele unui oraș și județ a fost inspirat de această parte a armatei şi, bineînțeles, pe sigla județului Călărași găsim un călăreț. Înainte, Calea Călărașilor era cunoscută drept Calea Vergului, după numele unui mare proprietar, demnitar la Curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu și ctitor al bisericii care poartă numele de Sfânta Mina. Numele de Bariera Vergului mai este și azi folosit de bunici, dar e o amintire îndepărtată, în fapt el nu mai există pe hărțile de astăzi. Această „barieră” era un punct de control, o altă ieșire din oraș, pe la 1871, iar astăzi este ceea ce numim „Piața Muncii”.

Mahala, mahalagiu

Zonele de locuire purtau, înainte de influența franceză, numele de mahala (cartier) și arătau o puternică influență turcească rămasă în istoria orașului, în limba vorbită de noi, prin denumiri de mâncare și băuturi (sarma, ciulama, pilaf, ceai, cafea etc) sau chiar denumiri legate de arhitectură (cerdac, dulap, balama, cercevea etc). Azi spunem că mahalaua este o periferie, iar în centru sunt cartiere moderne, dar toate cartierele au fost pe vremuri mahalale. Trecerea dintre oriental și formele occidentale de locuire o găsim surprinsă în lumea descrisă de I.L. Caragiale.

Ce găseam în mahala? O biserică dădea numele mahalalei, cum este în zonă Biserica Mântuleasa, Biserica Sf. Ștefan, Biserica Sf. Vineri etc. Casele aveau curți mari și copaci, animale crescute în curte, iar vecinii erau ca o familie. Copiii mici erau tot timpul pe stradă, iar școli erau puține. Mulți deveneau pe la 8–9 ani ucenici și aproape servitori în casă pentru a învăța o meserie. Locuiau cu familia meșterului vreme de ani buni. Era un mod de a locui oriental, liniștit și cu reguli simple.

În zona despre care vorbim acum sunt mahalale atestate încă din 1669 (Negustori), din 1724 (Vergu) şi din 1752 (Popa Soare, Popa Drăgușin – ulterior mahalaua Mântuleasa). Multe străzi evocă numele unor personalități precum Popa Soare, primul preot al bisericii viitoare Popa Soare, care va da numele mahalalei cu același nume. Mahalaua Popa Soare purta înainte și numele de Mecetul turcesc (numele unei moschei mici), o denumire pe care o găsim și în alte părți ale orașului, ca semn al așezării trupelor turcești.

Unele nume de străzi evocă figurile unor personalități – precum Părintele Stăniloaie, economistul și guvernatorul BNR,  Theodor Ștefănescu, pictorul Ștefan Luchian, Paleologu –, altele au inspirație mitologică, precum străzile Romulus, Remus, sau inspirație poetică, precum strada Sborului/Zborului şi strada Plantelor.

• 

• 

Printre cele mai cunoscute străzi este însă strada Mântuleasa, legată de ctitorirea bisericii ce poartă numele surorii lui Manta negustorul, sau „Mântuleasa”, făcută nemuritoare de literatura lui Mircea Eliade. El își imagina, în nuvela Pe strada Mântuleasa, case cu spirite care îți vorbesc, porți și pivnițe ca niște tuneluri în timp. Era, în fapt, un mod prin care se întorcea la copilărie atunci când era foarte departe și îi era interzis să revină în România.

Școala de pe strada Mântuleasa, în care a învățat Mircea Eliade în perioada 1914–1917, precum și alte clădiri de la numerele 7–9 au fost demolate abuziv în 2002. Bucăți de gard au fost prinse în copaci împreună cu porțile lor, uși care duc spre începuturi. Citiți Eliade, călătoriți în timpul magic!

Recomand:

Mahalaua Mântuleasa: Arhitur, publicație culturală realizată de Asociația și Editura Istoria Artei, 2021, anul IV, nr. 2 (cercetare și text de Oana Marinache).

Mircea Eliade, Pe strada Mântuleasa, 1967 (2009, Editura Tana).

Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, București, Humanitas, 2007.

Andreea Răsuceanu, Cele două Mântulese, București, Editura Vremea, 2009.

O zi prin Bucureştiul magic al lui Mircea Eliade. Ce s-a ales de „casa cu mansardă” în care a trăit scriitorul – Ana are cărţi!

***