Mahalale, cartiere și periferii

autor Laura Hangiu

În vremurile trecute, Bucureștiul era împărțit nu în cartiere – așa cum le spunem noi astăzi –, ci în mahalale. Acest termen, pe care în prezent îl folosim adesea cu un sens negativ, desemna atunci un cartier, indiferent dacă acesta se afla în centru sau la marginea orașului. Împărțirea Bucureștiului în mahalale s-a făcut în funcție de un reper urban important: etniile ce locuiau în zonă, meseriile care se practicau sau numele bisericii. Însă, după 1830, când în București ajung influențele vieții occidentale, mahalale au rămas doar acele cartiere mărginașe ce și-au păstrat modul de viață aproape rural.

Cum centrul orașului s-a modernizat rapid, diferența dintre zonele centrale și cele mărginașe a crescut, astfel că mahalaua a ajuns să reprezinte periferia orașului, acolo unde comportamentul oamenilor era etichetat ca fiind „de mahala”. De acum, mahalagiul, persoana care locuia în mahala, desemnează o persoană cu apucături grosolane, lipsită de maniere, care bârfește și vorbește mult.

Mult timp, mahalalele au rămas zone de tranzit, adică zone care făceau trecerea de la sat la oraș. După 1920, mahalalele se transformă în comune suburbane.

Câteva mahalale bucureștene

Primele mahalale ale Bucureștiului au fost mahalaua Sf. Gheorghe Vechi, mahalaua Bălăceanului și mahalaua Trâmbițașilor care, în acea vreme, se aflau chiar pe zona centrală a Bucureștiului de astăzi. Ele se întindeau în jurul Curții Domnești și cuprindeau zone locuite de negustori și meșteșugari. Cum populația Bucureștiului se mărește și apar astfel noi așezări în jurul Târgului, acestea se transformă și ele în mahalale: Săpunarilor, Scaunele de carne și pește, Stelea, Udricani, Calicească, Colțea, Negustori, Mântuleasa, Sf. Ștefan, Precupeții Vechi și Noi, Delea Veche, Popa Soare etc. Numărul mahalalelor crește foarte repede, astfel că în anul 1871 existau 92 de mahalale.

• 

• 

Știați că?

Mahalaua Scaune, aflată în spatele Spitalului Colțea, și-a luat numele de la obiceiul locuitorilor de a se întâlni, seară de seară, la poarta unui vecin unde își beau cafelele și trăgeau din narghilea până la lăsarea întunericului. Această activitate ce avea loc în zilele de vară – atunci când nu ploua și întotdeauna după masa de seară, în jurul orei 6 – îi aduna pe locuitorii mahalalei la poarta unei gospodării, ce scotea scaunele în fața porții, și toți ai casei împreună cu vecinii se puneau la vorbă și la băut cafele. Serata se încheia pe la ora 8 când toate scaunele erau duse înapoi în casă, urmând ca în ziua următoare locuitorii să se adune la poarta altui vecin.