Stilul neoromânesc

autor Oana Marinache

Stilul neoromânesc nu are un parcurs unitar, de-a lungul perioadei sale de existență istorică, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la cel de-Al doilea Război Mondial. El reprezintă, poate, manifestarea cea mai expresivă a tradiției locale, punând în valoare arhitectura vernaculară.

Cunoaște câteva etape cronologice, clar delimitate de personalități sau evenimente: de la primele încercări individuale ale lui Ion Mincu, Ion Socolescu, George Mandrea (anii ’80–’90 ai secolului al XIX-lea) până la Expoziția Generală Română din 1906, moment istoric din care putem constata asumarea lui de către autoritățile publice și personalitățile politice; odată cu absolvenții Școlii Superioare de Arhitectură, impregnați de teoriile lui I. Mincu și Gr. Cerkez, se răspândește timid în centrele urbane în Vechiul Regat pentru a cunoaște un avânt impresionant și o diversificare după Marea Unire, ajungând să concureze sau să coabiteze cu stilul modernist cubist sau Art Deco.

Începuturile stilului neoromânesc țin mai degrabă de dorința unor arhitecți-antreprenori, școliți în străinătate sau chiar străini ca origine (un exemplu ar fi italianul Giulio Magni), de a crea ceva unic și de a fructifica puținele rămășițe artistice locale în încercarea de a se rupe de eclectismul vienez sau parizian. Sub acest semn, al căutărilor și amestecurilor stilistice putem înțelege primele lucrări ale lui I. Mincu, A. Săvulescu, G. Mandrea, G. Magni, N. și Gr. Cerkez; o direcție aparte, cea orientală, susținută de I. Socolescu, nu va cunoaște mulți adepți, la fel cum nici cea (neo)bizantină, venită din Imperiul Austriac (C. Benisch, Th. Hansen, G. Magni) nu va da multe exemple trainice.

• 

• 

Vila Nicolae Minovici (arh. Cristofi Cerchez) și Bufetul de la șosea (arh. Ion Mincu)

Odată creat cadrul instituțional de învățământ artistic și arhitectural și prin intermediul teoriilor şi al practicii din atelierele primilor mari arhitecți, se vor pune bazele celei de-a doua generații de creatori ai stilului neoromânesc: amintim aici lucrări ale lui P. Antonescu, C. Cerchez, N.C. Michăescu, P. Smărăndescu, S. Ciortan, V. Ștefănescu, N. Ghika-Budești, A. Culină, Ghe. Simotta.

Sursele principale de inspirație pot fi clasificate în câteva categorii generale: mănăstirile și bisericile medievale, restaurate sau reconsiderate prin activitatea Comisiunii Monumentelor Istorice; din această categorie, un loc de cinste fiind ocupat de arhitectura religioasă și laică brâncovenească; culele oltenești; casele târgoveților din zona subcarpatică; arhitectura vernaculară; ctitoriile moldovenești, însă cu destul de puține reprezentări în București.

• 

• 

Casa Panait Ionescu (arh. Paul Smărăndescu) și Școala centrală de fete (fototeca ANR)

Anii ’20–’30 cunosc variații atât calitative, cât și cantitative; stilul neoromânesc se răspândește geografic în România Mare, fiind uneori adaptat realităților zonale – căzând alteori în manierism –, dar are și de înfruntat concurența altor stiluri occidentale (modernism-cubismul, modernism Art Deco). Vom asista chiar la exemple simplificate de decorații neoromânești sau de adaptarea reușită a unor elemente neoromânești în cazul unor imobile de raport sau imobile moderniste. În perioada celui de-Al doilea Război Mondial, decorațiile neoromânești sunt reinterpretate, fiind preluate în cazul unor construcții eclectic mediteraneene, dar fără să mai ocupe un loc principal în decorație.

***