Stilul (neo)clasic

autor Oana Marinache

Termenul „clasic” se referă la elemente inspirate din antichitatea greco-romană. Așa cum precizam și în articolele anterioare, oamenii redescoperă prin săpături arheologice sau prin călătorii ori expediții militare multe așezări de demult. Ruinele așezărilor antice, templele și lucrările de artă cercetate, desenate și colecționate constituie modele admirate și adesea copiate, influențând gustul altor generații. Valorile care stau la bază sunt simplitatea, ordinea și simetria, uneori chiar sobrietatea.

Astăzi trebuie să definim mai mulți termeni și să descriem unele decorații, care ne vor fi de folos pe măsură ce pășim în lumea istoriei artei și arhitecturii. Trebuie să precizăm că elementele clasice sunt precum primele litere ale alfabetului, pe care le învățăm pentru a descoperi minunata lume a arhitecturii.

Mai întâi trebuie să vorbim despre ordinele clasice și vom începe cu descrierea elementelor care compun o coloană antică. Ea este un element cilindric de susținere, având o bază (partea de jos), un fus (adică un corp) și un capitel (partea de sus). Atunci când observăm ceva asemănător, dar de plan pătrat, îl vom numi stâlp.

Primul și cel mai vechi ordin clasic se numește „doric”, după o regiune din Grecia, și este considerat cel mai simplu, neavând nicio bază de susținere, iar capitelul fiind fără decorații. Dacă fusul coloanei are niște șanțuri, spunem că este „canelat”. Se spune că proporțiile acestui stil se aseamănă cu cele ale un bărbat.

Ordinul ionic (oricât de amuzant ni s-ar părea în limba română, a fost numit tot după o regiune Ionia din Grecia) este puțin mai decorat: are o bază, fusul e mai îngust iar capitelul are niște spirale numite „volute” și „ove” (ați ghicit, asemănătoare ouălor). Acest stil este asemuit proporțiilor elegante și subțiri ale unei femei.

Ordinul corintic, deși apărut tot în Grecia antică, cunoaște o răspândire foarte largă datorită romanilor. Îl recunoaștem ușor după varietatea decorațiilor, volutele sunt mai mici și sunt în partea de sus a capitelului care este format parcă dintr-un coș cu frunze de acant și uneori apar și niște flori numite „rozete”. Atunci când au fost combinate stilurile ionic cu corintic, adică observăm foarte multe decorații, avem de-a face cu un capitel compozit. De asemenea, când fusul unei coloane sau al unui stâlp ocupă mai multe nivele pe fațada unei clădiri, avem de-a face cu ordinul colosal, caracterizat prin măreție, monumentalitate.

Există multe elemente decorative clasice, dar vom aminti aici doar câteva: coloana susține antablamentul (adică o porțiune plată, decorată de multe ori cu frize), frontonul (de obicei triunghiular sau curb) este porțiunea de deasupra intrării sau ferestrei, ancadramentul este zona decorativă din preajma unui gol, fie el ușă sau fereastră, unde apar diferite motive vegetale sau geometrice.

Astăzi le putem vedea în original mai ales ca fragmente, în expunerile muzeale sau chiar în unele situri arheologice. Multe au fost deteriorate din cauza trecerii timpului, incendiilor, conflictelor sau a cutremurelor. Cu toate că majoritatea acestor decorații antice au apărut cu mii de ani în urmă, ele au fost redescoperite și refolosite în Europa Occidentală începând secolul al XVII-lea.

Pe noi însă ne interesează încă și este nevoie să le observăm, să le înțelegem diferențele și să vedem cum sunt reinterpretate de arhitecți, decoratori, constructori în clădirile care există și astăzi. În cazul regiunilor noastre istorice, Moldova și Țara Românească, aflate vremelnic sub ocupații străine, clasicismul pătrunde cu întârziere, la cumpăna dintre secolul al XVIII-lea și al XIX-lea. Poate părea ciudat, însă chiar trupele de ocupație rusești și austriece aduc în orașe ingineri și specialiști care întocmesc planuri, fac măsurători, impun reguli sau materiale noi. Oamenii bogați le comandă proiecte prin care să le modifice casele, să repare vechile biserici și mănăstiri, să le construiască după modelele europene occidentale bazate pe principiile clasice. Astfel pătrund și la noi o serie de elemente clasice care schimbă destul de repede centrele urbane, astfel fiind înălțate palate, case boierești, primele clădiri publice impunătoare precum teatre și universități.

Pentru că gustul pentru elementele clasice revine spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mai folosim și termenul de stil neoclasic. El indică mai corect situația din spațiul nostru, unde pare că totul se modernizează mai târziu și cu oarecare greutate. Vom vedea mai departe cum multe influențe occidentale vor purta această particulă în față, semn al reîntoarcerii spre valorile mai vechi.

***