fbpx

Capra cu trei uși

O poveste trăită de Pippin cel curios și

povestită de Laura Hangiu

­

Cred că toți ați auzit cel puțin o dată povestea iezilor neascultători și a lupului cel rău. Dar nu cred că toți știți cum s-au întâmplat, de fapt, lucrurile. Nu spun că nu a plecat capra la pădure și că cei trei iezi nu au rămas singuri. Nici că mama nu le-a spus să nu care cumva să deschidă ușa până ce nu aud glasul ei. Sau că lupul nu a tras cu urechea la colțul casei la ce le spunea capra iezilor. Până aici lucrurile s-au întâmplat întocmai cum vă citesc părinții voștri. Sau bunicii. Dar mai departe trebuie să vă spun că lucrurile au luat o altă întorsătură. De unde știu eu toate astea? Pentru că în vremea aceea îmi făcusem cuib chiar sub streașina casei și am fost martor la tot ce s-a întâmplat. Aaa, am uitat să mă prezint: eu sunt Pippin, pițigoiul cel curios, și, chiar dacă și eu sunt dornic de a vedea lucruri frumoase, sper să nu ajung niciodată în pielea lupului. Dar să vă spun și de ce.

– Trei iezi cucuieți, Ușa mameeeei…. Ooo, ce frumusețe! Oare când și-o fi schimbat cumătra capră ușa? Nu am văzut în toată pădurea o ușă ca asta. Și am văzut ceva uși la viața mea, dar reliefuri ca astea niciodată. Cum poate o bucată de fier să se încolăcească și să deseneze asemenea forme? Cred că e cea mai frumoasă ușă pe care am văzut-o vreodată.

Zdrang! Se aude zăvorul și ușa lovește puternic peretele făcând ca sticla să răsune în toată casa.

– Stați, ce faceți? Am zis eu să deschideți ușa? se răstește lupul când își dă seama că lucrurile nu se întâmplă așa cum ar fi firesc.

– Nu, nu ai zis încă. Dar urma să o faci, nu?

– Ăăăă, da! Normal! spune lupul încurcat. Dacă tot ați deschis-o, ce ar fi să vă măăă… Măăăi, dar ce minunăție!

Şi iar se oprește lupul în fața ușii deschise.

Chicotelile și șușotelile iezilor îi readuc aminte lupului de ce se afla, de fapt, acolo. Bine, și stomacul care face ghiorț-ghiorț îi amintește de ce așteptase să plece capra, de ce învățase cântecul-parolă cap-coadă și de ce își ascuțise dinții.

– Dar nu vreți totuși să vă cânt, și voi să îmi deschideți ușa? încearcă din nou lupul să îi facă pe iezi să respecte povestea obișnuită.

– Lupule, întoarce-te și privește ușa. E laaaarg deschisă, iar tu ești deja în casă. Pentru o cauză nobilă, ușa se deschide și fără parolă.

– Și care ar fi cauza asta nobilă?

– TU. Spun iezii fâstâcindu-se.

– Cum să fiu EU o cauză? Eu sunt un lup. Nobil, poate, dar cauză, niciodată!

– Nu ai înțeles. Noi nu vrem decât să te bucuri de ceea ce îți place.

– Aici sunt de acord. Și știu și cum aș putea să fac asta, spune lupul arătându-și dinții.

– Stai puțin! Noi voiam să te facem fericit oferindu-ți nemaiîntâlnita și nemaipomenita șansă de a vedea o ușă și mai frumoasă decât cea pe care ai văzut-o deja, spun iezii arătând spre ușa de la intrare, cea din fier forjat.

– Încă una? Capra mai are o ușă? Și una încă mai frumoasă? spune lupul curgându-i balele.

– Da, bineînțeles. Și, de fapt, nu e doar una. Sunt încă două uși. În total, trei. Dar pe a treia nu o poți vedea decât dacă o vei deschide pe cea de-a doua.

– Hai, atunci! Ce stați, arătați-mi ușa! poruncește lupul.

– Urmează-ne!

Iezii se îndreaptă spre bucătărie, iar lupul, în urma lor, își freacă însuflețit mâinile. Când vede ușa lângă care iezii stau de-o parte și de alta rămâne gură-cască. Într-adevăr, ușa asta era și mai frumoasă decât cea de la intrare. Florile din fier forjat se transformaseră aici în vrejuri, ciorchini, ghirlande. Dar de data asta, toate erau cioplite în lemn.

– Dacă asta ți se pare cea mai frumoasă ușă, înseamnă că nu știi ce se ascunde în spatele ei, spun iezii citind uimirea de pe fața lupului.

– Văd ce se află în fața ei: un MARE lacăt. Nu vedem același lucru? se uită lupul de la un ied la altul.

– Normal că vedem. Dar, așa cum noi ți-am deschis o ușă, poți și tu să deschizi una, nu? Doar ești curios să vezi ce minunăție ascunde. Nu trebuie decât să rupi lacătul. Nu e mare lucru, spun iezii din ce în ce mai nerăbdători.

– Dar voi ați înnebunit? Cum aș putea să rup un lacăt? Unde e cheia?

– La mama. O ține mereu pe lănțișorul de la gât. Nu e mama, nu e cheia. Simplu. Dar și mai simplu va fi pentru puternicul lup să rupă cu dinții jucăria asta de lacăt.

– Jucărie? Voi l-ați încercat? V-ați pus vreodată în gură metalul rece?

– Am încercat, dar dinții noștri sunt de lapte. Nu sunt atât de puternici și de rezistenți ca ai tăi. În plus, știm că ai fost la fierar și ți-ai ascuți dinții. Te rugăăăm!

– Poate că am făcut asta, dar pentru cu totul altceva. Știți și asta, nu?

Iezii știau foarte bine pentru ce îți ascuțise lupul limba și dinții, dar nu se puteau lăsa speriați de asta, așa că îi spun:

– Chiar dacă nu ai apucat să ne cânți cântecelul înainte de a intra în casă, poți să-ți folosești totuși glasul subțire la ceva. Uite, îți împrumutăm cartea cu cele mai frumoase uși din care poți citi cu voce tare toate descrierile și poveștile ușilor din țara-ntreagă. Dar cu o condiție: să ne deschizi înainte ușa asta.

Văzând cum iezii plimbă cartea de la unul la altul, ochii lupului încep să sclipească și, punându-și nădejdea în iscusința fierarului că a făcut o treabă bună, spune:

– Bine, dar o să țin cartea cât vreau eu. Citesc mai greu, spune lupul luându-și inima, dar și lacătul în dinți.

– Hai, hai, știm că poți! se auzeau strigătele din galeria iezilor.

Pilitură de fier, bucăți de dinți și metal, picături de sânge și stropi de salivă se adunau în fața ușii, iar lupul, cu puținii dinți rămași, reușește să rupă în cele din urmă lacătul. Iezii sar peste trupul istovit al lupului și se îmbulzesc prin ușa deschisă. Din cămara întunecoasă se întorc cu brațele pline, iar încântarea de pe fețele lor nu poate spune decât un lucru: înghețată pentru toată lumea! Iezii nu se mai puteau opri din înfulecat, încercând toate aromele: de la zmeură, ciocolată, vanilie, fistic, fructe exotice, stracciatella, alune de pădure, lămâie, migdale până la bubble-gum și înapoi la zmeură, pentru că nu-și mai aminteau care a fost cea mai bună. Iar lupul nu se mai putea opri din plâns, pentru că își pierduse aproape toți dinții.

– Nu mai plânge, lupule, abia se înțelegeau cuvintele ce ieșeau din gurile pline ale iezilor. Înghețata se poate mânca și fără dinți. Uite, încearcă! Scoate limba și gustă!

– Nu vreau nicio înghețată! Vreau să îmi arătați ce mi-ați promis! Nu pot să cred că pentru voi ușa congelatorului e cea mai frumoasă ușă! spune lupul suspinând.

– Dar ți-am arătat-o, cum de nu ai văzut-o? Când ai deschis ușa cămării, ai deschis ușa către sufletul, adică stomacul nostru. Nu e asta cea maiiiii…

Dar iedul nu apucă să termine bine fraza, că în dreptul ușii apare mama cu flori pe subsuori, frunze-n buze, lapte-n țâțe, drob de sare în spinare.

– Cine v-a dat voie să mâncați dulce înainte de masă? spune mama sărindu-i frunzele din gură.

Privirile iezilor se îndreaptă spre lup care, încercând să-i facă cumetrei cu măseaua așa cum o mai făcuse și în alte dăți, îi arată gingiile însângerate.

– Voi trei, fără dulciuri o săptămână, iar tu, cumetre lup, tare m-ai dezamăgit! Ai dat în mintea copiilor. Adună-ți dinți și să mergem la dentist!

– Lupule, nu uita să iei cartea cu cele mai frumoase uși. Doar ți-am promis. Și în plus, nu ai nevoie de dinți ca să citești, poți citi și în gând, chicotesc iezii în urma lupului.

Dar să vă mai spun ceva: nici până în zilele noastre lupul nu a înapoiat cartea și nu cred că cineva o să mai aibă vreodată ocazia să o țină în mână. Cred că și acum o mai răsfoiește din scoarță-n scoarță și nu se îndură să o dea înapoi iezilor. Așa că va trebui să căutăm noi cele mai frumoase uși pentru a face o nouă carte ce va putea fi răsfoită de oricine, oricând. Eu am găsit deja o ușă, voi?