Lemn, metal, sticlă – poveste
– Cred că îți dai prea mare importanță! La fel de ușor ar putea renunța și la tine, dacă un vierme din acela urât ar începe să-și sape canale în interiorul tău.
– Vierme, vierme, vierme. E o larvă. Ți-am spus de o mie și o sută de ori. E o larvă rea care mănâncă din mine și iese la suprafață când se face mare. Abia atunci se transformă într-un gândăcel mic și păros. Și pentru cultura ta generală, se numește car.
– Car, necar, pe mine nu mă poate mânca nimeni. Ar fi prea dureros – un sunet metalic răsună în cameră.
– Pardon, scuză-mă, iartă-mă că trebuie să îți dau eu vestea proastă pe ziua de azi, dar rugina te mănâncă pe tine, trosnește întrerupt lemnul.
– Și mie cine îmi va veni de hac? Clinchetul sticlei întrerupe discuția aprinsă dintre tâmplăria de lemn și piesele metalice ale ferestrei.
– Ție? O piatră, un vânt puternic, o minge, o renovare. Multe. Dintre noi, tu ești cea mai fragilă, spune lemnul trosnind din îmbinări.
– Dar voi mă protejați! Tu, lemnule, mă ții strâns în rama ta profilată, iar tu, metalule, mă închizi cu zăvorul pe vreme rea. Nu văd cum aș putea să mă sparg, spune speriată sticla.
– Ai și tu dreptate, dar oricât de mult ne-am strădui, uneori nu e suficient. Multe lucruri nu depind de noi. De exemplu, renovările. Crezi că sunt un mare fan? Nicidecum! Dar pentru ca un obiect să nu se strice, are nevoie de întreținere. Și pentru ca un obiect să nu fie înlocuit și apoi aruncat, are nevoie de prețuire. Crezi că treaba asta stă pe umerii noștri?
– Nuuuu, răspunde metalul la întrebarea mai mult retorică a lemnului.
– Păi, vezi? Oamenii sunt cei care decid când să ne arunce pe fereastră, spune lemnul încercând să mai destindă puțin atmosfera.
– Hi, hi, hi! chicotesc metalul și sticla. Auzi tu, să arunce o fereastră pe fereastră! Ce idee trăsnită!
– Ohoo, și câte idei din astea au tot avut. Imaginați-vă că sunt oameni care au renunțat la ferestrele originale ale casei pentru că voiau o schimbare. S-au plictisit de tâmplăria atent profilată, de feroneria delicată a ferestrei și de sticla prea subțire. Și ce să vezi, sticla asta era dublă. Deci înmulțiți cu doi geamurile care trebuiau șterse. Motive cu adevărat solide pentru a renunța la ferestrele vechi.
Sticla și metalul se uită nedumeriți la tâmplăria de lemn. Oare vorbește serios?
– Să ne întoarcem totuși la problemele noastre reale. Trebuie să găsim o modalitate de a ne salva. Atât pe noi, cât și pe celelalte ferestre care încă mai păstrează trăsăturile strămoșilor noștri.
– Am văzut niște ferestre de-a dreptul înspăimântătoare, strigă sticla fără să-și dea seama de tonul vocii. Ăăăă da, ce voiam să zic e că au apărut printre noi ferestre mutante, modificate genetic sau cum s-or numi ele, spune sticla reglându-și de data asta decibelii.
– Atunci cu atât mai mult avem nevoie de cineva care să ne apere. Un erou. Dar unde să-l găsim? întreabă descurajat metalul.
– Aici! se aude o voce de sub plapumă.
Și toate elementele ferestrei au amuțit pe loc.
– Eu vreau să fiu eroul vostru, sare din pat un băiețel și aleargă spre fereastră.
Dar nimeni nu mai suflă o vorbă, în afara băiatului care nu mai contenește cu promisiunile:
– Pot eu să fiu eroul vostru! Am să vă salvez pe toate și o sa vă protejez 24 de ore din 24, non stop. Nu o să las pe nimeni să vă distrugă.
– Ba eu! Se aude o voce subțire și apoi o serie de pași mărunți ce se îndreaptă spre fereastră. Chiar dacă sunt mai mică, nu înseamnă că nu pot să lupt pentru voi.
Deși copiii nu mai auzeau nimic, lemnul, sticla și metalul își vorbeau într-un limbaj secret. După lungi discuții din care noi nu am putut înțelege niciun cuvânt se pare că hotărârea a fost luată.
– Și tu, și tu poți fi erou!
.
autor text: Laura Hangiu, restaurator și autor de carte pentru copii