Comunitățile umane

Oamenilor, în mod obișnuit, nu le place să își petreacă timpul singuri, departe de Ceilalți.
Apropierea, vecinătatea, prietenia fac viața mai ușoară dar și mai frumoasă. De aceea, fie că trăiesc în mediul rural (într-un sat, o comună ori un cătun izolat), fie că trăiesc în mediul urban (într-un orășel sau chiar o mare metropolă), oamenii caută să creeze și să păstreze legături de durată cu Ceilalți, îndeosebi cu cei cu care împărtășesc idei, preferințe, valori, principii, hobby-uri sau, pur și simplu, gusturi comune.

Astfel iau naștere comunitățile umane, un fel de familii mai extinse. Ele se întemeiază pe sentimentul de solidaritate, adică pe acel sentiment care îi face pe oameni să se ajute reciproc sau, pur și simplu, să facă lucruri împreună, pentru comunitatea din care fac parte în prezent ori chiar pentru generațiile viitoare: să planteze păduri, să restaureze case de patrimoniu, să păstreze tradițiile vechi, să ridice monumente de arhitectură noi ș.a.m.d.
Trebuie spus că nu toate comunitățile sunt la fel. Aceasta pentru că nici sentimentul de solidaritate care îi aduce pe oameni împreună nu este la fel.

Comunitățile calde

Comunitățile oamenilor de la țară – și, de altfel, toate cele de odinioară –
ar putea fi denumite „comunități calde”, după expresia unui antropolog francez foarte cunoscut, Claude Lévi-Strauss.
În „comunitățile calde”, atât distanțele fizice cât și cele afective sunt mai mici. Oamenii interacționează mai ușor, mai natural, mai liber și mai sincer, ceea ce le oferă o stare de bine imediată.

Imaginați-vă că:

Locuiți pe o stradă unde cunoașteți pe toată lumea și unde toată lumea vă cunoaște!
Școala se află peste drum, casa învățătoarei este la doar câțiva pași distanță. Vă procurați pâinea de la brutarul de la capătul străzii, brutarul vă este și vecin și rudă.
Colegii vă sunt și tovarăși de joacă, părinții acestora sunt prietenii părinților voștri, vă vizitați adesea acasă și țeseți împreună povești de viață pe care vi le veți aminti cu plăcere mult timp de acum înainte.

Uneori, duceți un coșuleț cu plăcinte calde, abia scoase din cuptor, mătușii gârbovite de bătrânețe, care locuiește la câteva case mai încolo și care, atunci când erați de numai câțiva anișori, vă trimitea cu multă dărnicie, de la văcuța dânsei, câte o sticlă de lapte, dimineața.

De Crăciun, de Paște, de Rusalii, toată lumea se adună la Biserica din deal iar reuniunile seamănă mai curând cu sărbătorile în familie: vă revedeți cu toți cei ce vă sunt apropiați și participați împreună la slujba religioasă.
După slujbă, cei mari mai stau de vorbă despre una-alta, deapănă amintiri ori fac schimb de rețete culinare; cei mici aleargă cât îi țin picioarele, se învârt în scrânciobul din vale ori lansează pe apă bărcuțe confecționate din bucățele de lemn, sub privirile îngăduitoare și ocrotitoare ale celor mai în vârstă.

Dacă ați locui pe o astfel de stradă, ați putea spune, așadar, că faceți parte dintr-o „comunitate caldă”.

Comunitățile reci

Astăzi, când tot ce este important pare să se întâmple la oraș (?!), „comunitățile calde” devin din ce în ce mai rare și sunt din ce în ce mai mult uitate. Viața idilică, liniștită, proprie „comunităților calde”, pare mai degrabă un scenariu dintr-o carte cu povești de altădată. În orașe, mai ales în cele mari și foarte mari (cum sunt la noi, de pildă, Bucureștiul, Craiova, Constanța, Sibiul, Brașovul, Timișoara, Cluj-Napoca, Iașiul etc.), „comunitățile reci” (și utilizăm din nou o sintagmă aparținând lui Claude Lévi-Strauss) iau locul celor „calde”.

În „comunitățile reci”, lucrurile se petrec diferit.

• Școala, dispensarul, locul de muncă al părinților sunt adesea destul de departe de casă.
• Se întâmplă foarte rar, excepțional, poate niciodată, să ne întâlnim colegii de școală accidental, adică atunci când nu sunt stabilite în prealabil activități ori întâlniri comune.
• Pentru a păstra legătura cu cei apropiați, apelăm la telefon, calculator sau alte mijloace de comunicare similare. Relațiile noastre cu cei dragi, fiindcă sunt mediate de un aparat, devin mai neverosimile, mai lipsite de naturalețe, de autenticitate, de căldură umană.

Sigur, iubirea, afecțiunea nu dispar însă frumusețea gesturilor împărtășite, mângâierea duioasă a cuvintelor rostite de bunici, bucuria de a petrece timpul liber cu verișorii (nu la telefon, ci în natură sau într-un spațiu locuit, familiar) sunt afectate de distanța geografică, de melancolia pe care ne-o provoacă această distanță. La oraș, întâlnirile la joacă ale copiilor au loc cel mai adesea în spații impersonale, nu acasă, nu în fața casei, nu în curtea bunicilor, ci în parcurile publice, la restaurant sau la mall (un complex cu magazine și tentații fel de fel).
Desigur, supraviețuiesc și în orașe „oaze” de liniște, locuri în care reușim să ne reconectăm realmente cu Ceilalți. Dar sunt mai puține.

O bună parte dintre relațiile pe care le stabilim cu Ceilalți, în oraș, ar putea fi caracterizate ca fiind mai degrabă reci, impersonale, artificiale, decât calde, sincere, naturale. Spunem simplu „Bună ziua!”, „Mulțumesc!”, „La revedere!” în magazine, la cumpărături și chiar și la muzeu (aceasta dacă nu participăm la ateliere dedicate copiilor). Și cam atât.
Relațiile noastre cu băcanul, brutarul, cizmarul și toți cei cu care interacționăm pentru a ne procura cele necesare constituie simple relații de politețe, de conveniență. Rareori se întâmplă să schimbăm cu aceștia informații mai personale, așa cum se întâmplă atunci când mergem la piață: „Dați-mi, vă rog, un kilogram de mere ca acestea, sunt preferatele mamei mele!”, „Mă bucur să vă revăd, nu ați venit la piață sâmbăta trecută, am avut nuci verzi, știu că dumneavoastră obișnuiți să faceți dulceață.”

„[…] tot ce este important pare să se întâmple la oraș (?!) […]”

Acest fragment este extras pentru a-l evidenția. Semnul întrebării și cel al exclamării au fost folosite pentru a marca existența atât a unei interogații cât și a unei nedumeriri, a unui dubiu.
Vă propunem ca, pornind de la experiențele de viață proprii, să vă exprimați opinia privind ideea conținută în acest fragment de frază.

Concept: ”Celălalt” │ ”Ceilalți”

Pentru a sublinia importanța cuvântului „Ceilalți”, acesta a fost scris cu majusculă.

„Celălalt”/„Ceilalți” reprezintă un concept sau o noțiune pe care am utilizat-o pentru a sugera importanța alterității pentru înțelegerea subiectului nostru: formarea comunităților umane și diferitele tipuri de comunități.
Când spunem „alteritate”, ne referim în general la „diferență”, la cei care sunt diferiți de noi, de care ne deosebim, cu care, inevitabil, ne comparăm, de la care uneori împrumutăm trăsături, maniere de a face lucrurile ș.a.m.d. Observând prin ce sunt Ceilalți diferiți de noi, ajungem să ne dăm seama de particularitățile noastre, deci, să ne definim pe noi înșine.
De aceea, în lucrările de antropologie și sociologie, „Celălalt” („l’Autre” – în franceză, „the Other” – în engleză) ocupă un loc privilegiat.

autor text: Andreea Zamfira, sociolog, politolog