Casele tradiționale

Casele tradiționale românești au în comun modul de așezare a camerelor, aspectul exterior cu unele decorații și prispa (un fel de terasă acoperită). Aceasta din urmă are mai multe denumiri de la o regiune la alta: prispă (în majoritatea zonelor din țară), verandă, cerdac (zona de câmpie, în Delta Dunării sau la Mare), târnaț (nordul Transilvaniei) etc.

Locuințele din zona de câmpie sunt asemănătoare cu cele din zona de munte și deal, însă sunt mai mici de înălțime și cu acoperișuri mai plate, fiind astfel adaptate climei puțin ploioase și cu vânturi puternice.
Acestea au fost mai întâi de tip monocelular, deci cu o singură cameră. S-a trecut apoi la casa cu 2 încăperi și tindă (un fel de hol între 2 camere, folosit adesea și ca bucătărie) cunoscută sub denumirea de „casa matcă”, răspândită pe tot cuprinsul țării.

Cuvinte noi, dar vechi:

• vatra casei: o construcție de lut ce încălzea, lumina și pregătea hrana; dar nu avea numai rol de cuptor, era și colțul spiritual al casei, care era prezent la toate evenimentele familiei, an de an. Reprezenta, în credința populară, legătura dintre pământ și foc, care proteja casa de duhurile rele.
• tindă – spațiul central al casei dintre camere
• chiler: acoperiș extins cu rol de apărare a părții de nord a casei de vânturile puternice
• prispă: un fel de terasă acoperită
• foișor: o extindere a prispei care marchează și împodobește intrarea unei case tradiționale
• canaturi: părți mobile ale ferestrei
• lut: pământ argilos
• chirpici: elemente modulare de construcție, de formă dreptunghiulară formate dintr-un amestec de lut, paie și băligar, uscat la soare

Text: Ramona Ungureanu, urbanist / Ilustrații: Crina Ungureanu